Cea mai… zi sau cum raman in memorie zilele de “calire” in ale medicinei romanesti

Byadmin

Cea mai… zi sau cum raman in memorie zilele de “calire” in ale medicinei romanesti

Când civilii se gândesc la medici, primul cuvânt care este asociat cu aceștia este altruismul. Sau cel puţin așa cred că ar trebui să fie, din moment ce este înscris în însăşi carta profesiei noastre, în jurământul hipocratic. Alte cuvinte pe care lumea le asociază cu medicii ar mai fi control, cultură, dăruire, umanism. Și poate mai sunt multe altele, dar fără îndoială eu, ca student anul I al UMF Carol Davila, aveam multe astfel de cuvinte în cap.

Nici eu nu știu de ce mi-am ales aceasta profesie, în ciuda multor lucruri care păreau să arăte că nu sunt potrivit. Și nu știu nici de ce nu am renunțat, fiindcă din primul an de facultate începând, am avut multe hopuri de trecut. Ce știu însă este că, de când am intrat prima dată într-o sală de operație, am fost îndrăgostit de chirurgie, și că pentru a face chirurgie, am dat la o parte multe lucruri, probabil mult mai importante decât o carieră de medic chirurg. Atunci părea că merită, acum nu mai sunt așa de sigur.
Întotdeauna realitatea îți depășește așteptările și pot spune liniștit

ca am făcut operatii pe care altădată doar le visam. Totuşi, dacă mă gândesc la cea mai rea zi din cariera mea de medic în România, îmi vine greu să fac un clasament. Să vorbesc despre păţaniile de student la Medicină? Despre cursurile de Anatomie unde eram terorizaţi de un profesor care mai târziu a ajuns celebru din cauza unei operaţii făcute în premieră mondială? Sau despre cum nu am primit loc în cămin decât primii zece la sută dintre cei admiși, motiv pentru care șase luni de zile am făcut naveta Otopeni – Bucureşti? Sau despre doamna doctor, asistent universitar care, deși nu se ocupa niciodată de noi, a fost nemultumită că citeam ziarul în loc să sprijin pereții, derânjandu-se să îi spună profesorului ca ar fi bine să mă pice la examen ca pe un element obraznic? Noroc că știam foarte bine materia și lucruri din afara ei, fapt care m-a salvat de la o restanţă, în alte condiții asigurată. Sau să vorbesc despre pregătirea ca rezident în Chirurgie Generală? Șase ani de zile de slujit cu credință. Primele șase luni de rezidentiat nu am văzut sala de operaţii decât ca musafir, doar erau teancuri de foi de făcut și acte de completat. Seri pierdute cu contravizite interminabile și povești pe care după un an le știam pe dinafară. Rar și foarte rar ajungeam să ajutăm „mâna a doua”. La profesor, niciodată. De cele mai multe ori, eram în poziția ocupată în țările civilizate de o asistenţă instrumentară, care știe la perfecţiune instrumentele, materialele și timpii operatori. Noi nu știam nimic, dar nici nu ne învața nimeni nimic. Ca atare, eram ținta perfectă pentru ironii sau chiar crize. Seara, citind cărți și atlase de chirurgie, visând operaţii, iar ziua nu ajungeam nici măcar să deschidem sau să închidem un pacient. Sau oare să vorbesc despre cum se obţine un post? Despre cum cei pe care i-am ajutat șase ani de zile nu au făcut nimic pentru mine, ba dimpotriva? Despre cum am fost ajutat de cineva care nu avea absolut nicio datorie, iar acest fapt nu mi-a fost iertat niciodată? Și despre cum, faptul că eram căutat de pacienți și făceam operaţiile pe care le făceam, nu a fost deloc în favoarea mea, cum credeam, ci dimpotriva?

Cea mai neagră zi a venit după cea mai neagră perioadă. Timp de patru ani, blocul operator al spitalului a mers doar în două săli de operație, pentru patru secţii de chirurgie. Timp de patru ani, ziua mea de operat a fost vineri noaptea, o dată la două săptămâni. Și, într-o joi, doream să internez un pacient programat pentru ziua de vineri pentru o rezecţie hepatică, o intervenție de amploare. Cu toate că, teoretic, ar fi trebuit să am loc să internez acest pacient, practic, nu aveam unde să îl internez deoarece nu erau paturi libere. Erau câțiva colegi care, deși fiecare puteam interna un număr limitat de pacienți, internau constant mult mai mulți, mai ales că accesul lor la sală era mult mai larg. Bineînțeles, în frunte și cu larga aprobare a șefului de secție, care se conducea în împărțirea resurselor după un principiu extrem de sănătos: ciocul mic sau nimic. Am simțit că explodez. Nu m-am mai stăpânit și am trecut la invocarea romanească a zeilor și originilor respectivilor, prompt sesizate și înregistrate de cine trebuia să le sesizeze. A doua zi, la raportul de gardă, mi se prezintă două plângeri ale unor doamne paciente, care auziseră vorbele mele grele, vorbe care, după părerea lor, nu aveau ce caută într-o secție de chirurgie și care le prejudiciaseră moralul. Urmează o firească investigare de către o comisie de disciplină. Care însă, din fericire sau din nefericire, nu îmi dă nicio sancţiune. A doua zi, la raportul de gardă, șeful de secție, profesorul pe care ani de zile îl slujisem, mă dă afară scurt și fără nicio explicație. Ziua următoare la fel, spunându-mi că am o datorie faţă de dânsul, pe care nu mi-am plătit-o încă. Și încă o dată. Cel mai bine mă simțeam vâzând cum nici măcar unul dintre colegi nu spune nimic în faţa a ceea ce mi se părea a fi un abuz de putere. Cam asta ar fi o zi proastă din viața mea. Deși îmi făcusem o echipă, deși cred că aduceam valoare, deși mă integrasem, am luat decizia să plec, fiindcă nu poți sta undeva unde nu ești dorit.

Am găsit înțelegere în altă parte și am început să lucrez din nou. Cam asta este ce i se poate întâmpla oricărui medic din România. Bineînțeles, totul este perfect legal și nu există vreo cale de a te apară în faţa arbitrarului. Nu s-a schimbat nimic, sau foarte puțin din vremurile din care ne povestea suspomenitul profesor, când profesorul dinaintea lui, având în clinică unul ca mine, i-a făcut o hârtie de transfer la Slobozia, pe care i-a dat-o la raportul de gardă: ți-a venit transferul. Omul, lovit în moalele capului, bâiguia: dar nu am cerut eu niciun transfer… Și profesorul completă, în rasetele celorlalți colegi: da, dar uite că ți-a venit. Sunt convins că așa consideră încă mulți că este normal și că asta ar fi fost soarta mea, dacă nu aș fi avut norocul câtorva oameni care să țină la mine și să mă apere, și cărora le mulțumesc.

You must be logged in to post a comment